CEDO condamnă statul în cazul FNI

Aurel Beian a câştigat la Strasbourg două procese – legate de Fondul Naţional de Investiţii şi de nerecunoaşterea stagiului militar îndeplinit în anii `50.

Mureşeanul Aurel Beian a învins în două rânduri statul român la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), în decurs de câteva luni. Curtea de la Strasbourg a demonstrat încă o dată
că justiţia românească se încurcă în propriile legi.

Acum, statul este obligat, prin două decizii, să-i plătească mureşeanului Aurel Beian 10.000 de euro. Poate suma nu este pe măsura luptei pe care familia Beian a fost nevoită să o ducă ani de zile pentru a-şi găsi dreptatea. Soţii Elena şi Aurel Beian se pot lăuda că au creat, fără măcar să-şi dorească asta, o premieră juridică.


Prima decizie CEDO, pro­nun­­ţată în decembrie 2007, se referă la nerecunoaşte­rea sta­gi­ului militar efectuat, în anii ’50, în brigă­zi­­le de mun­­­că ale statu­lui­ co­muni­st.­­ Cea­­­­laltă­­ – pronunţată în urmă cu doar câteva zile – are în vedere încălcarea dreptului la acces în justiţie, prin anularea de jurisdicţiile naţionale a acţiunii introduse de familia Beian, pentru neplata taxei de timbru, în condiţiile în care aceasta a cerut CEC restituirea sumelor de bani pe care le-a investit la Fondul Naţional de Investiţii. Familia Beian aşteaptă acum ca statul să-i achite cei 10.000 de euro câştigaţi la CEDO, plus
majorările corespunzătoare.

Strigau că suntem „chiaburi şi duşmani ai poporului"

Lupta pentru dreptate a lui Aurel Beian a început în 1953, când avea doar 21 de ani. Atunci i-a sosit sorocul să fie luat la oaste, dar, pentru că tatăl său refuzase să intre în CAP, a fost încorporat în brigăzile de muncă. Nu a depus jurământul, nu a purtat armă şi a sfârşit ca „soldat neinstruit" – calificativ scris pe livret. „Mi-a venit în ianuarie chemarea, nu în toamnă, ca la toţi ceilalţi.

Eram alături de alţi tineri de «origine nesănătoasă», militarii obişnuiţi strigând după noi că suntem chiaburi şi duşmani ai poporului", ne-a declarat Aurel Beian. El a fost încorporat la Timişoara, apoi plimbat pe la Arad, Sâmpetrul German, Buzău (în primul an), anul următor la Ploieşti şi în al treilea an la Vatra Dornei. A muncit din greu peste tot, la construcţia de tabere, depozite
şi clădiri pentru militari.

„Eram ca nişte batalioane disciplinare, unde n-aş putea spune că eram trataţi chiar ca nişte sclavi, depinde însă cum te simţi. Nu mi-a fost ruşi­ne să muncesc. Trebuia să treacă armata şi am acceptat acel statut, ca atare nu mi-am făcut şi nici nu am creat probleme. Însă niciodată nu mi-a plăcut să fiu discriminat", ne-a mai spus cel care acum se poate mândri cu două victorii răsunătoare la CEDO.

Arestat după ce i s-a înscenat un furt

În 1958, a fost arestat şi i s-a înscenat un furt, când lucra la Întreprinderea de Gospodărie Locativă din Reghin. I s-a cerut să nu revină la lucru până nu primeşte adeverinţă că tatăl său e înscris în CAP. „Tata, care era la puşcărie când am fost încorporat, mi-a spus să le transmit că, atunci când ne lasă să ne alegem preşedinte pe cine vrem noi, se înscrie primul", a declarat Aurel Beian, pe care Tribunalul Târgu Mureş l-a condamnat că a furat din avutul obştesc.

Pedeapsa primită a fost un an de închisoare. A stat o lună şi a fost eliberat, după ce înscenarea a fost dovedită. Cum era de aşteptat, nu şi-a mai găsit loc de muncă în Reghin şi a fost nevoit să plece la Hunedoara. Acolo s-a îmbolnăvit de TBC, fiind internat la sanatoriu în Geoagiu-Băi, după care la Orăştie, pe şantier, a cunoscut-o pe Elena, care i-a devenit soţie. În 1963 s-a întors, reabilitat, la Târgu Mureş.

Veşnic nemulţumit de regimul comunist, Beian a participat şi la Revoluţia din 1989, însă, după două zile s-a retras, scârbit de „impostorii ce apăruseră ca ciupercile după ploaie". În 1981, la Combinatul Azomureş, unde a lucrat până la pensionare, a avut o intervenţie virulentă la adresa conducerii de partid şi de stat, într-o adunare generală a oamenilor muncii.

„Ca urmare, din 1981 până în 25 decembrie 1989, am fost urmăriţi, ne-a fost ascultat telefonul şi nici măcar în celelalte ţări comuniste nu puteam călători. Eu terminasem dreptul, însă nu am putut să fac o carieră potrivit pregătirii. Băiatul nostru, cu greu acceptat în armată după ce intrat la facultate, a fost făcut sublocotenent abia în 1990", ne spune pe scurt Elena Beian povestea unei vieţi dure decise de alţii.

Discriminat de lege

Imediat după apariţia Legii privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961, Aurel Beian a cerut Casei Judeţene de Pensii şi Asigurări Sociale Mureş să i se acorde drepturile prevăzute în actul normativ. CAS recunoscuse activitatea
depusă de militarii din unităţile subordonate Direcţiei Generale de Muncă ca fiind muncă forţată şi a instituit măsuri reparatorii, printre care o indemnizaţie lunară, gratuitatea tratamentului
medical şi scutirea de la plata taxei radio-tv.